Meditaţia contribuie la ieşirea din ritmul surmenant în care decurge viaţa noastră. Prima noastră preocupare este aceea de a le oferi oamenilor care vin la noi, un spaţiu al liniştii în care să se simtă în siguranţă. Motto-ul nostru este: „Mergi în linişte şi acolo te vei descoperi pe tine însuţi, întoarce-te la tine şi îl vei găsi pe Dumnezeu; mergi la Dumnezeu şi te vei regăsi în chiar centrul vieţii.“
Cum se prezintă aceasta în mod concret: felul de desfăşurare zilnică a vieţii noastre este încadrat în cele trei momente de rugăciune ale zilei, cu mult timp de linişte dimineaţa, la prânz şi seara. Perioadele comune de linişte şi meditaţie ne ajută în toate acestea. Evităm multe din cele care ne distrag atenţia de la noi înşine (de exemplu, la noi nu există posibilitatea de a privi la televizor).
Ţelul este împăcarea cu sine însuşi, cu capacităţile dăruite, dar şi împăcarea cu propriile slăbiciuni şi limitări. Pentru aceasta, fiecare are nevoie de multă răbdare cu sine însuşi. Doar încetul cu încetul voi deveni în aşa măsură liber în interior încât să pot să mă eliberez de aşteptările şi pretenţiile mele proprii şi ale lumii înconjurătoare faţă de mine. Doar cel care ajunge să iasă la liman cu sine însuşi , poate trăi împăcat şi cu ceilalţi.
În linişte însă, omul devine receptiv şi pentru întâlnirea cu Dunmnezeu, acela care doreşte ca noi să avem viaţă şi aceasta să o avem în plinătate.
Cuvântul lui Dumnezeu este hrana creştinilor. Însă majoritatea oamenilor sunt, în acest domeniu, subnutriţi. Este dureros să vezi cât de puţin cunosc catolicii cu adevărat Sfânta Scriptură şi cât de puţin se ocupă cu citirea ei. La acest capitol putem învăţa încă multe de la fraţii şi surorile noastre evanghelice-lutherane. Adesea sunt mai importante pentru noi catolicii studiile ştiinţifice şi jocurile intelectuale decât confruntarea cu propria viaţă. Aici, omul pe de-a întregul său este cel pus în discuţie. O religiozitate în care nu contează decât sentimentele, conduce foarte uşor la fanatism, pe de altă parte însă, o religiozitate care se bazează doar pe puterile raţiunii se uscă repede şi se goleşte; ea nu ajută vieţii.
Străduinţa pentru un contact mai adânc cu Sfânta Scriptură ne conduce în mod necondiţionat la Om. Apropierea de lume şi orientarea spre lume sunt semnele unei spiritualităţi sănătoase. Dumnezeu îl cheamă mereu pe fiecare om în parte. Nu mă voi putea închide în spatele lui NOI. Am o responsabilitate. Este de la sine înţeles faptul că ne sunt necesari mereu oameni care să fie alături de noi, însoţindu-ne pe drumul nostru, care să ne întărească şi să ne corecteze. Reprezentativ pentru noi creştinii trebuie să fie însă încrederea în Dumnezeu ca şi sursă şi ţel al vieţii noastre
Pe lângă şcoala biblică, discuţiile regulate pe teme biblice, celebrarea Liturghiei în comunitate şi predici cu accent pe Sfânta Scriptură, oferim mereu şi călătorii în Ţara Sfântă, călătorii pe urmele Sfântului Paul ş.a.m.d.
Tocmai într-un timp în care la toate colţurile şi capetele de stradă resemnarea parcă încearcă să pună stăpânire pe noi, iar un val de restauraţiune în politică şi Biserică se simte tot mai accentuat, carisma franciscană, cu larga ei adresare şi deschidere este extrem de importantă. Francisc de Assisi a ales în mod benevol, după modelul lui Isus, calea spre părţile de jos ale societăţii. O Biserică în care este ales mai presus de toate drumul spre sferele superioare, spre putere, aceea acceptă şi crede într-o Evanghelie pe care crede că trebuie şi chiar încearcă să o impună folosind reguli restrictive (excluderea de la sacramente, interzicerea de a vorbi şi de a scrie pentru criticii neplăcuţi, şi altele). Acest lucru constituie de fapt un pericol imens de a trăda însăşi porunca lui Isus. Francisc nu a transormat viziunile sale asupra vieţii şi asupra Evangheliei în dispute – aceasta nici cu tatăl său şi nici cu Biserica şi nici cu fraţii săi. El ne învaţă să ascultăm glasul din interiorul nostru şi să trăim cu adevărat măcar acel puţin pe care l-am putut până acum înţelege din Evanghelie.
Spiritualitatea Evangheliei ne conduce în tocmai centrul unei deschideri faţă de lume, deschidere care nu exclude nici o fiinţă umană. Astfel, contactul şi cunoaşterea altor religii şi culturi este parte integrantă şi fundamentală a vieţii şi a slujirii noastre faţă de omenire.